Teoria expansionistă

   Universul se dilată și, implicit, distanțele dintre planete se măresc. Distanța dintre Pământ și Lună crește. Luna asigură viteza de rotație constantă a Pământului. Odată ce Luna se îndepărtează de planeta noastră, viteza de rotație a Pământului crește, iar timpul începe să devină mai scurt. Si uite așa nu mai am timp suficient să te mai văd, să te mai aud… Nu mai am suficient timp; noi nu mai avem timp. Cel puțin copilăria a fost mai lungă decât va fi viața viitoare.

soare

Nu știu
ce își doresc
alții, dar
eu
îmi doresc
să ating
statutul
de umbră.
E liniște,
exist numai
atunci
când este
soare
și, ceea ce
este cel
mai important,
nu voi
mai putea
fi călcată
în picioare.
Mă voi
ridica mereu
deasupra
piciorului
celui ce
mă calcă
și, liniștită,
voi râde
în tăcerea mea
de umbră.

În apă până la glezne, în plapumă până la gât

6 dimineața. A fost o noapte nedormită, dar n-ar fi prima.

Mi se pare că aud ceva printre pauzele din cântec (nu mai știu ce cântec era) și îmi scot căștile. E doar ploaia. Toarnă, dar nu prea îmi pasă.

Îmi pun căștile la loc doar ca să aud începutul de la “The phantom of the Opera”...sec.

Cântecul deja începe să se dilate și să se piardă în fundal. E o senzație plăcută, aceea că te scufunzi în propriile gânduri. E ca și cum te-ai scufunda în apă; nu mai auzi nimic din ce se vorbește la suprafață și parcă ai atinge imponderabilitatea; imponderabilitatea gândirii. E bine doar până când rămâi fără aer și te sufoci în propriile gânduri. Cred că fiecare clipă de plăcere are un preț până la urmă...toate au un preț până la urmă.

Dar la început e bine, te simți ușor și liber, iar ochii tăi văd lumea altfel; felul în care lumina intră în apă e minunat, parcă ar fi un efect computerizat pentru un film, doar că nu e efect, e real; gândurile sunt reale, nu-i așa?

Cântecul e ca o creangă, te ții de ea, scufundat în imaginație, împiedicându-te să ieși involuntar la suprafață, dar în același timp te oprește din a te lua curentul...e periculos să te lași prea mult în voia propriilor gânduri, mai ales dacă nu știi să înoți.

Si uite-așa, de fiecare dată când te scufunzi îți forțezi din ce în ce mai mult plămânii, îi obligi să reţină din ce în ce mai mult aer, fiindcă vrei să stai scufundat din ce în ce mai mult. Până la urmă te hotărăști să faci scufundări cu echipament, cu rezervor de oxigen și restul, iar atunci stai în apă legat de gânduri artificiale. Și de aici încolo ești pierdut. Poate că nu vei mai ieși la suprafață niciodată. Dar ce mai contează atâta timp cât ești imponderabil?

evolutie

Oamenii privesc
 avioanele
doar pentru fumul
ce îl lasă
în urma lor.
El este cel care
le face vizibile,
cel care face
un punct
să atingă importanța
unei linii.
și totuși
tu te-ai descotorosit
de „coadă”,
ai spus „nu” obligației,
ai refuzat înfruntarea
și ai închis ochii,
toate pentru că tu
ești menit să reprezinți
o nouă generație.
Tu vei fi un avion fără reacție.

sunet

Limbi de ceasuri lovesc

nemurirea

și trag după ele

mărgele de sticlă.

Ochii de jad,

goliți de pupile,

privesc golul de parcă

ar fi plin.

Pe câmpuri de aur

mâncat de

rugină,

fug în delir

fluturi de cupru,

iar noaptea

de smoală cu iz putrezit,

se luptă de veacuri

cu ziua golașă.

Ups and downs

 Oare perioadele de suferinţă pot fi răscumpărate cu clipe de fericire? Dacă da de ce si dacă nu, de ce?

Da, pentru ca, mereu, un singur strop de dulceata face otrava mai uşor de înghiţit si pentru ca o singura clipa de fericire da speranta ca vor veni si altele în urma ei. Si uite-asa se naşte aşteptarea, nerăbdarea unei noi clipe de fericire, de buna dispoziţie. Dar cat poate dura? O ora. O zi. O saptamana. O luna. O viata??? Poţi fi bine-dispus toata viata? Poţi privi mereu doar partea plină a paharului? Poţi trece cu uşurinţă peste? Chiar poţi? Chiar se poate? Este totul frumos? Este totul bine?...

   Nu, pentru ca, mereu, o clipa de fericire se consuma atat de repede incat nu prinzi de veste. Uneori îţi lasă un gust amar, alteori nici măcar nu vrea sa se oprească pentru tine, pur si simplu trece mai departe, către altcineva, uneori chiar către cel de langa tine. Si atunci durerea devine si mai dureroasa, iar tristeţea devine si mai tristă. Doar pentru simplul fapt ca a trebuit sa se oprească la vecinul si nu la tine.

De cele mai multe ori nici nu bagam de seama cand a trecut o clipa de fericire, pe cand cele de tristete par sa dureze la nesfarsit. Poate ca este vorba si de propria noastra perceptie; consumam energie intr-un mod debordant cand suntem euforici, si in acelasi ritm debordant trece si timpul aparent. Atunci cand, insa intram in starea de latenta a depresiei, timpul se misca atat cat ne miscam si noi, adica aproape deloc. Cand nu ai timp sa te uiti la ceas, timpul zboara; cand insa doar ceasul este simgurul care mai scoate vreun zgomot in jurul tau, clipele ingheata.

Desi clipele de tristete se dau, aparent, uitarii, ele continua sa existe in sufletul uman. Chiar daca sunt nocive, sunt si necesare. De multe ori nu stim cand sa ne oprim, si ne opresc altii, sau ne opreste ceea ce se intampla in jurul nostru.

In concluzie, fericirea sau tristetea sunt doar sentimente, stari uneori. Chiar daca ni le dorim sau ne ferim de ele, tot se vor petrece, cu sau fara voia noastra. Si toate astea pentru ca, oricine am fi, nu putem fi completi fara sa trecem prin tot ceea ce ni se ofera; bun sau rau.

Suferință și iubire

Suferinta face parte din iubire? Cele doua se completeaza, coexista, se opun? Vin impreuna sau separat? Se ascund una in spatele celeilalte? Trebuie sa ai parte de amandoua ca sa poti sa traiesti cu adevarat? Iubesti daca nu suferi? Suferi daca nu iubesti? Stii cand iubesti, dar stii cand vine suferinta?

  Suferinta si iubirea sunt doua universuri complementare care se succed uneori cu o viteza ametitoare si te lasa perplex in fata propriilor  trairi. Este greu sa iubesti fara suferinta si sa suferi fara iubire. Una o atrage pe cealalta. Daca iubim si nu suntem iubiti(sau daca nu ne impartasim sentimentele) atingem cea mai accesibila forma de suferinta (subspecie a iubirii) care nu este niciodata cea mai usor de suportat forma de suferinta, deoarece devoreaza incet, dar sigur sufletul uman, fragil, si gol pe deasupra. Cu cat iubim mai mult in tacere, cu atat pierdem mai multe bucati din sufletul si asa neocupat de nimeni. Atunci cand vom ajunge la zero poate ca nu vom mai avea ce sa daruim cuiva. Pote ca atunci cand sufletul nostru va fi prea traumatizat de iubirea neimplinita vom ajunge la stadiul in care ne vom indrepta catre manii absurde sau cand ne vom darui inima primei persoane intalnite, de vreme ce nu am avut nicicand succes in a ne darui inima ciuva pe care iubim.

  Dar oare nu ne facem asta cu propriile maini? Nu suntem noi cei care nu dam nimic de inteles? Da, noi suntem singurii vinovati de propria soarta care nu se va schimba pana cand nu ii vom cere noi asta. Daca noi vom decide ca putem sa schimbam ceva si o facem, poate ca si iubirea isi va face loc in viata noastra. Mai ramane doar ca iubirea pe care o indreptam catre o anumita persoana sa isi gaseasca locul si nu sa se piarda in zadar, indreptata catre o persoana care nu ne poate iubi.