Iubire la (ne)schimb

 A iubi inseamna a accepta sau a accepta doar ceea ce ne convine? Vom iubi o persoana asa cum este ea si ne vom resemna in fata defectelor ei, sau vom cauta sa o schimbam intr-atat cat sa devina ceea ce ne dorim noi? Se va mai numi iubire dorinta de a perfectiona o persoana pe care ne-o dorim alaturi? Va mai insemna ca o iubim pe ea daca noi vom cauta sa o modelam dupa bunul plac? Sau va insemna ca doar "reparam" ceva la o persoana aproape perfecta? Ce vom iubi: creatia noastra sau creatia lui Dumnezeu? 

  Cand vom fi reusit chiar sa schimbam acea persoana, probabil ca ne vom da seama de faptul ca perfectiunea e plictisitoare si ca oamenii nu pot trai alaturi de zei. Iubirea presupune si descoperirea celuilalt, iar cand stii deja la ce sa te astepti, nu mai ai ce sa descoperi. Este adevarat ca personalitatea umana poate sa aduca si dezamagiri pe plan sentimental, mai ales atunci cand descoperi lucruri neasteptate, insa o dezamagire este o lectie mai importanta decat cea a perfectionarii.

  Cum si cat vom iubi propria noastra creatie? Va fi drept sa schimbam o persoana doar pentru noi, cand am invata mai multe cautandu-ne perechea? Vom invata ce este iubirea cand o vom construi noi, sau cand ea ne va gasi pe noi? Putem fi noi cei care sa aprinda focul, sau se va aprinde singur?... Adevarul este ca e greu sa diferentiezi egoismul de iubire, mai ales atunci cand nici tu insuti nu esti sigur de propriile trairi.

This is my december....

  Toate cele care ti se intampla, se spune, se intampla cu un rost. Mai greu este sa găseşti acel rost. Ce faci, de exemplu cand tu te strofoci sa fii mai bun (dintr-un motiv sau altul) si numai nu îţi iese? Logic ar fi sa te dai bătut si sa te apuci de altceva. Si dacă nici asta nu se poate, începi sa renunţi treptat-treptat la visele tale si sa trăieşti doar pentru ca nu mai ai altceva de făcut. Existenţa aceasta ar putea fi numita o existenţă silită, o viaţă trăită fără nicio satisfactie si fără niciun plan de viitor.
  Oare cum pot fi numiti acesti oameni? Cei care nu îi cunosc, ar putea sa îi numească nişte rataţi din punct de vedere al realizarilor. Si dacă ei au avut candva vise si sperante? Dacă si-au dorit sa ajunga undeva unde nu multi au indrazneala sa isi doreasca? Atunci cum ii numim? Laşi? Delăsători? Sau spunem pur si simplu ca au lăsat locul altora sa viseze si sa fie fericiţi? Lasand visele si fericirea la o parte, vor începe sa îşi construiască propria lume. Unii vor ajunge scriitori, (sau ceva similar; artişti de scurta durata, în genaral) iar alţii vor înnebuni, probabil, fiindcă lumea aceea a lor este mai captivanta decat lumea reală, monotonă si lipsită de vise.
  Si uite-asa pierdem prieteni, cunoştinţe, oameni care ar fi putut excela în munca lor. Îi pierdem doar pentru ca nu am fost dispuşi sa le ascultăm dorinţele sau doar pentru ca ei nu au fost destul de puternici ca sa lupte pentru visele lor.

Cuvânt despre...

 Fiecare dintre noi are lucrurile pe care vrea sa le spună. Fiecare dintre noi are mana pe care vrea sa o tina într-a lui. Fiecare tanjeste după ceva ce ştie ca nu poate avea, doar pentru ca lumea lui sa nu se prabuseasca cu totul, lasand în urma nimic. Fiecare e om. Fiecare are suflet si fiecare are nevoie de cineva langa el. Nimeni în lume nu are cum sa judece sufletul cuiva, fiindcă nimeni în lume nu are cum sa stie ce e sufletul celui de langa el. Si totusi oamenii se cearta, se despart, sufera. De ce? Fiindca sufletul pare a ieşi la iveală prin om, si poate da o impresie greşită. Astfel oamenii ajung sa se urască doar pentru ca sufletul inseala si nu poate fi inselat. Nu omul(cinstit) este mincinos ci sufletul lui radiază rămăşiţe energetice ce alterează realitatea iubirii si armoniei.

Nuanța fără nuanțe

   Mulţi vorbesc de lumea care are o mulţime de feţe, o mulţime de părţi pe care poate fi întoarsă. În realitate, lumea(chiar si cu asa-zisele ei nuanţe) se deriva tot din alb si negru, bine si rău, frumos si urat. Dincolo de nuanta sta culoarea de baza, mostenirea mai mult sau mai puţin obeservabila.

   Si iata ca ajungem si la punctul in care unii vorbesc despre monotonia lumii, iar altii tind sa le replice ca nu ştiu sa privească lumea. În realitate ei ştiu, doar ca au ajuns sa o privească atat de mult si de insistent, incat nuanţele au dispărut si s-a ajuns la baza, la ceea ce este si nu se vede, dar totuşi exista. 

   Si dacă va întrebaţi, răspunsul este "da" , acum este partea în care urmează un astfel de exemplu.

   Cineva spunea ca in lume nu exista decît doua feluri de oameni, ignoraţii si ignorantii. Poate fi adevărat, sau poate sa nu fie. Dar cu categoria celor care nu ignora sau care nu sunt ignoraţi cum rămîne? Aici pot apărea aceste nuanţe; albul si negrul căpăta umbre si devin gri, deşi acest gri nu încălzeşte pe nimeni cu absolut nimic. Dar aceste nuanţe exista si trebuie sa existe, fiindcă nimic nu e mai dureros decît sa îţi dai seama ca pe lume nu pot exista decat doua culori, doua extreme si tu nu ai voie sa te situezi între aceste extreme, fiindcă altfel eşti total exclus din societatea ce te înconjoară.

Da, cu totul alta viata...

E ciudat cum totul se poate schimba de dimineata pana seara.Si totusi, se poate schimba.

E greu de inteles de ce nu esti inteles.Si poate ca nu poti fi inteles.

E dureros sa privesti la fericirea altora.Si poate ca nu ai alta alternativa.

E asa cum e.Si totusi ar putea fi mai rau.Si cu siguranta ca o sa fie.

La capăt de început

   Tot ceea ce faci se reflectă în percepția proprie asupra lumii.

   O iei de la capăt și speri să nu dai peste unul sau altul care să îți dea peste nas. Așa e mereu, mai greu decât ai vrea tu să fie, și totuși suficient de greu ca să îți vină mintea la cap; sau ca să ți-o pierzi.

   Aberațiile sunt legea în lumea de astăzi și logica e apă de ploaie în fața celor care nu acceptă adevărul. Toți se luptă, se bat pentru o bucată de cozonac care e pâine, și nu știi pe unde încapi și tu în toată povestea asta. E și greu de priceput. Te vaiți că nu poți să înaintezi când tu nici măcar nu ai tras frâna de mână: patetic. Greu de crezut că o să prinzi suta la oră. Dar o s-o prinzi, doar trăim în România. Oricine prinde suta poate să se considere înger.

   E greu să trăiești în lumea în care nu e voie să gândești. E și mai greu să te gândești la asta. Asta e; toate au un început, și chiar și ăla are un sfârșit. Pisicii lui de sfârșit!

A doua zi în lumea oamenilor

Nimic din tot ce îți închipui ca se va întâmpla, nu are niciodată loc. Tot ce planifici tu nu are realizare. Si, de asemenea, la tot ce te gândești, nu faci decât sa îți amplifici grija.

Poate ca mulți nu se regasesc în aceasta descriere, dar cei care o fac, si pentru cei care o fac, nu e nimic altceva decât sa le amintesc de ceea ce sunt ei. 

Si iata-ne ajunsi la concluzie: lumea merge mai bine daca nu ii pui intrebari; Soarele arde mai mult daca nu ii iei tu din lumina, si stelele nu mai cad daca tu nu ai nevoie de dorinte implinite. Lumea e asa cum vrea ea sa fie; nu vei face altceva decât sa o alterezi daca vei vrea sa fie dupa cum dorești. Încearcă sa te obișnuiești cu gândul ca nimic nu se întâmplă aiurea si ca totul are o finalitate...mai devreme sau mai târziu.

Ce se întâmplă când nu ai ce face...

Deocamdată sunt doar un anonim.

De am să trec prin lumea ta,

Să nu te-aștepți să ne-ntâlnim.

Sunt singura care sfidează firea.

De ai să vrei ca să mă vezi,

Să nu îți pui prea mari speranțe.

Și pentru mine livezile sunt verzi,

Și pentru mine culorile au nuanțe.

Să nu te-aștepți să-ți ies în cale

Privindu-te adânc în ochi.

Doar pentru mine nopțile sunt albe,

Doar pentru mine nu există loc.

Un alt nou început

Cum tot trebuie să o luam de la capăt din nou și din nou, m-am gândit că un alt nou început nu are cum să strice cuiva. Partea mai interesantă este că nu m-am gândit că acel "cineva" voi fi eu. 

 Și iată-mă aici, scriind lucrurile pe care le gândesc cuiva pe care nu știu nici măcar dacă îl cunosc. Scriu ca să mă aflu în treabă, fără să știu dacă cineva citește, sau dacă pe cineva interesează. Dar cel mai important este că scriu.

 Three Days Grace-Life starts now