Iubire la (ne)schimb

 A iubi inseamna a accepta sau a accepta doar ceea ce ne convine? Vom iubi o persoana asa cum este ea si ne vom resemna in fata defectelor ei, sau vom cauta sa o schimbam intr-atat cat sa devina ceea ce ne dorim noi? Se va mai numi iubire dorinta de a perfectiona o persoana pe care ne-o dorim alaturi? Va mai insemna ca o iubim pe ea daca noi vom cauta sa o modelam dupa bunul plac? Sau va insemna ca doar "reparam" ceva la o persoana aproape perfecta? Ce vom iubi: creatia noastra sau creatia lui Dumnezeu? 

  Cand vom fi reusit chiar sa schimbam acea persoana, probabil ca ne vom da seama de faptul ca perfectiunea e plictisitoare si ca oamenii nu pot trai alaturi de zei. Iubirea presupune si descoperirea celuilalt, iar cand stii deja la ce sa te astepti, nu mai ai ce sa descoperi. Este adevarat ca personalitatea umana poate sa aduca si dezamagiri pe plan sentimental, mai ales atunci cand descoperi lucruri neasteptate, insa o dezamagire este o lectie mai importanta decat cea a perfectionarii.

  Cum si cat vom iubi propria noastra creatie? Va fi drept sa schimbam o persoana doar pentru noi, cand am invata mai multe cautandu-ne perechea? Vom invata ce este iubirea cand o vom construi noi, sau cand ea ne va gasi pe noi? Putem fi noi cei care sa aprinda focul, sau se va aprinde singur?... Adevarul este ca e greu sa diferentiezi egoismul de iubire, mai ales atunci cand nici tu insuti nu esti sigur de propriile trairi.

This is my december....

  Toate cele care ti se intampla, se spune, se intampla cu un rost. Mai greu este sa găseşti acel rost. Ce faci, de exemplu cand tu te strofoci sa fii mai bun (dintr-un motiv sau altul) si numai nu îţi iese? Logic ar fi sa te dai bătut si sa te apuci de altceva. Si dacă nici asta nu se poate, începi sa renunţi treptat-treptat la visele tale si sa trăieşti doar pentru ca nu mai ai altceva de făcut. Existenţa aceasta ar putea fi numita o existenţă silită, o viaţă trăită fără nicio satisfactie si fără niciun plan de viitor.
  Oare cum pot fi numiti acesti oameni? Cei care nu îi cunosc, ar putea sa îi numească nişte rataţi din punct de vedere al realizarilor. Si dacă ei au avut candva vise si sperante? Dacă si-au dorit sa ajunga undeva unde nu multi au indrazneala sa isi doreasca? Atunci cum ii numim? Laşi? Delăsători? Sau spunem pur si simplu ca au lăsat locul altora sa viseze si sa fie fericiţi? Lasand visele si fericirea la o parte, vor începe sa îşi construiască propria lume. Unii vor ajunge scriitori, (sau ceva similar; artişti de scurta durata, în genaral) iar alţii vor înnebuni, probabil, fiindcă lumea aceea a lor este mai captivanta decat lumea reală, monotonă si lipsită de vise.
  Si uite-asa pierdem prieteni, cunoştinţe, oameni care ar fi putut excela în munca lor. Îi pierdem doar pentru ca nu am fost dispuşi sa le ascultăm dorinţele sau doar pentru ca ei nu au fost destul de puternici ca sa lupte pentru visele lor.

Cuvânt despre...

 Fiecare dintre noi are lucrurile pe care vrea sa le spună. Fiecare dintre noi are mana pe care vrea sa o tina într-a lui. Fiecare tanjeste după ceva ce ştie ca nu poate avea, doar pentru ca lumea lui sa nu se prabuseasca cu totul, lasand în urma nimic. Fiecare e om. Fiecare are suflet si fiecare are nevoie de cineva langa el. Nimeni în lume nu are cum sa judece sufletul cuiva, fiindcă nimeni în lume nu are cum sa stie ce e sufletul celui de langa el. Si totusi oamenii se cearta, se despart, sufera. De ce? Fiindca sufletul pare a ieşi la iveală prin om, si poate da o impresie greşită. Astfel oamenii ajung sa se urască doar pentru ca sufletul inseala si nu poate fi inselat. Nu omul(cinstit) este mincinos ci sufletul lui radiază rămăşiţe energetice ce alterează realitatea iubirii si armoniei.