6 dimineața. A fost o noapte nedormită, dar n-ar fi prima.
Mi se pare că aud ceva printre pauzele din cântec (nu mai știu ce cântec era) și îmi scot căștile. E doar ploaia. Toarnă, dar nu prea îmi pasă.
Îmi pun căștile la loc doar ca să aud începutul de la “The phantom of the Opera”...sec.
Cântecul deja începe să se dilate și să se piardă în fundal. E o senzație plăcută, aceea că te scufunzi în propriile gânduri. E ca și cum te-ai scufunda în apă; nu mai auzi nimic din ce se vorbește la suprafață și parcă ai atinge imponderabilitatea; imponderabilitatea gândirii. E bine doar până când rămâi fără aer și te sufoci în propriile gânduri. Cred că fiecare clipă de plăcere are un preț până la urmă...toate au un preț până la urmă.
Dar la început e bine, te simți ușor și liber, iar ochii tăi văd lumea altfel; felul în care lumina intră în apă e minunat, parcă ar fi un efect computerizat pentru un film, doar că nu e efect, e real; gândurile sunt reale, nu-i așa?
Cântecul e ca o creangă, te ții de ea, scufundat în imaginație, împiedicându-te să ieși involuntar la suprafață, dar în același timp te oprește din a te lua curentul...e periculos să te lași prea mult în voia propriilor gânduri, mai ales dacă nu știi să înoți.
Si uite-așa, de fiecare dată când te scufunzi îți forțezi din ce în ce mai mult plămânii, îi obligi să reţină din ce în ce mai mult aer, fiindcă vrei să stai scufundat din ce în ce mai mult. Până la urmă te hotărăști să faci scufundări cu echipament, cu rezervor de oxigen și restul, iar atunci stai în apă legat de gânduri artificiale. Și de aici încolo ești pierdut. Poate că nu vei mai ieși la suprafață niciodată. Dar ce mai contează atâta timp cât ești imponderabil?
