Nuanța fără nuanțe

   Mulţi vorbesc de lumea care are o mulţime de feţe, o mulţime de părţi pe care poate fi întoarsă. În realitate, lumea(chiar si cu asa-zisele ei nuanţe) se deriva tot din alb si negru, bine si rău, frumos si urat. Dincolo de nuanta sta culoarea de baza, mostenirea mai mult sau mai puţin obeservabila.

   Si iata ca ajungem si la punctul in care unii vorbesc despre monotonia lumii, iar altii tind sa le replice ca nu ştiu sa privească lumea. În realitate ei ştiu, doar ca au ajuns sa o privească atat de mult si de insistent, incat nuanţele au dispărut si s-a ajuns la baza, la ceea ce este si nu se vede, dar totuşi exista. 

   Si dacă va întrebaţi, răspunsul este "da" , acum este partea în care urmează un astfel de exemplu.

   Cineva spunea ca in lume nu exista decît doua feluri de oameni, ignoraţii si ignorantii. Poate fi adevărat, sau poate sa nu fie. Dar cu categoria celor care nu ignora sau care nu sunt ignoraţi cum rămîne? Aici pot apărea aceste nuanţe; albul si negrul căpăta umbre si devin gri, deşi acest gri nu încălzeşte pe nimeni cu absolut nimic. Dar aceste nuanţe exista si trebuie sa existe, fiindcă nimic nu e mai dureros decît sa îţi dai seama ca pe lume nu pot exista decat doua culori, doua extreme si tu nu ai voie sa te situezi între aceste extreme, fiindcă altfel eşti total exclus din societatea ce te înconjoară.